În prima zi la Ioannina am avut timp să facem planul pentru următoarele zile pentru că am și ajuns devreme și nici nu era nimic de făcut în zonă. Dacă Grecia stă așa de bine la capitolul ‘plajă’, am avut de unde să alegem un loc mai potrivit pentru noi, adică cel mai retras posibil, fără muzică, copii, șezlonguri și vânzători ambulanți. Am ales insula Lefkada că era aproape de noi, pozele arătau fain, avea multe review-uri bune pe net și o plajă exact cum căutam noi.

Am plecat devreme de la Iannis ca să ajungem cât mai repede în Lefkada la cazare și de acolo pe plajă, să prindem și noi nițel bronz că-i nașpa să te întorci din concediu bronzat doar pe ceafă. GPS zicea că facem 2 ore jumate și până acum a avut dreptate de fiecare dată.

Pe drum i-am dat ‘de mâncare’ la motor, 8 lei litrul de benzină, aș fi tare curioasă să văd ce ar face pe-aici băieții ăia cu mașini scumpe de la noi care alimentează mereu de 30 de lei.

Am mai oprit pe drum la o terasă unde am primit din partea casei o farfurie mică-mică cu niște midii gătite într-un mare fel pe care ne-am aruncat ca șacalii și de la care era să ne și batem.

În Lefkada am ajuns ușor, printr-un tunel de 1600 de metri care trece pe sub mare, eu care n-am aer nici dacă mă uit la filme cu submarine și pe un pod din ăla care se deschide când trec vapoarele și care, imediat după ce ne-am dat noi jos de pe el, a început să sune cum sună la o trecere la nivel cu calea ferată când începe să se lase bariera. Ce noroc!

Peisajul pe insulă mi-a plăcut foarte mult, mare colorată fain cât vezi cu ochii, vaporașe, bărcuțe și iahturi, terase aranjate frumos, ce mai! Ca în Grecia!

La cazare ne-a întâmpinat o familie întreagă, cu tot cu bunică și mătușă, zâmbitori și bucuroși de oaspeți. Ne-au rugat chiar să băgam motorul în curte, să ne ajute cu bagajele, ne-au dat apă rece că probabil arătam cam transpirați, ne-au întrebat de unde venim și încotro ne îndreptăm și o tipă a venit cu o hartă mare să ne arate ce e de văzut și făcut pe insulă, de parcă stăteam o lună! Oricum, dintre toate locurile de până acum ăsta e singurul în care aș veni să stau o săptămână.

Planul era să ajungem la plaja Milos. Am citit pe net că-i așa de greu drumul încât mă și pregăteam să caut un magazin cu echipamente de cățărat să-mi iau niște corzi și vreo 2-3 pioleți, să fie, just in case, dar nu m-am speriat chiar așa de tare, în fond mai depinde și cine zice, nu-i tot una Gică Hagi cu omul de 150 de kile de la terasa din Ioannina.

Fata de la cazare a zis că nu-i mare filozofie, că se duce lumea cu copii după ei și că îl faci în 20 de minute, lucru îmbucurător, așa că în scurt timp am pornit la drum.

La Isti orice se întâmplă el compară cu ce se întâmplă la o mașină. De exemplu, primul compliment pe care mi l-a făcut a fost că am șasiul bun…Nu prea am înțeles atunci ce înseamnă asta, dar mi-a fost destul că în propoziție exista cuvântul ‘bun’. Orice ar fi, e de bine. Așa și acum, pe drumul înspre plajă, peste muntele descris pe net ca fiind puțin mai înalt și mai dificil de escaladat decât Everest, un român cu multe doze de bere goale în sacoșa cu gunoi era jumate leșinat pe jos, nevastă-sa făcându-i vânt cu mâna în timp ce o fată care vorbea și greacă și engleză chema o ambulanță. Le-am dat niște apă de la noi, l-am pus cu cracii mai sus decât capul și ce m-am mai priceput eu acolo, că eu îs doar cu dinții, în rest poate muri omu’ lângă mine de orice.

După faza asta a început Isti să povestească ce s-a întâmplat de fapt:
-I-o dat cu nașpa la om. Sigur o trebuit ăsta să-i dea inferioară p-aci să urce dealu-ăsta. Auzi, că i-o dat și tare, și pă soarele asta, sigur ori o spart turbina ori i-o fi sărit un furtun de la intercooler. Mai mergem ce mergem, iar își amintește:
-Ăla o spart radiatoru, iubu, așa și-o dat! După alte minute de mers el încă n-a uitat :
-Iubu, poate că o fi pățit ceva problemă cu termostatu’!
Cred că și acum dacă îl întreb tot mai găsește câte o comparație de-asta pe seama bietului om. Eu, normal, râdeam.

Plaja este, într-adevăr, foarte faină, peisajul fain, apa turqoise și curată, lume puțină, chiar merită să leșini de 2 ori până ajungi la ea. Nisip este doar pe lângă stânci, cu cât te apropii mai tare de apă nisipul se transformă în pietricele mici, dar măcar rotunde care nu-s incomode de stat pe ele pe prosop, dar îți rup tălpile la mers.

Cea mai proastă idee a mea a fost să mergem prin apă până în capătul plajei unde erau doar vreo 5 persoane, dar era tare greu să umbli prin pietre că ne înfundam în ele până mai sus de glezne. Când am ajuns, în sfârșit, în locul ales să ne punem prosopul eu nu mai aveam aer și Isti, care își folosește picioarele doar ca să stea la verticală pe ele, să schimbe vitezele la motor și să se joace cu pedalele la mașină, se tot uita supărat la tălpile lui ca de bebeluș:
-Să-mi bag, ce m-or pizdit ăstea!

După ce ne-am răcorit cu o baie și ne-am mai revenit cu respirația am uitat de tot chinul îndurat pe drum, cum uiți de un epilat inghinal imediat după ce ai ieșit din salon și, chiar dacă am zis că înapoi luăm barca, ne-am răzgândit, ora 19, ora la care pleca ultima barcă, părânduni-se prea tânără pentru a pleca din locul minunat, mai ales că soarele era încă sus și nici nu eram în pericol să ne ardem.

La întoarcere Isti i-a dat și el tare de parcă era concurs și m-a așteptat în locul unde zăcea românul. Văzându-mă că îs pe punctul de a o lua pe urmele omului nostru mi-a aruncat un ‘N-arăți prea bine, Ciobi!’ și iar și-a amintit:
-Iubu, oare mai trăiește săracu’ om? Cum l-or fi tractat și paramedicii ăia în jos pe deal, sigur și-or băgat ăia p..a în ea meserie și, mai ales, în zona unde trebuie s-o practice!’
Tot drumul până jos tot în din-astea a ținut-o:
-Îți zic io, ăla care o scris pe net că-i greu drumu’ n-o fost fraier, și Andi Vișoiu ar fi avut probleme p-aci.
Sau:
-Il aduceai tu pă Petrică p-aci…nu!
…și multe altele, încurajat cu siguranță și de faptul că eu râdeam foarte tare și de alea 2 beri din ghiozdan băute pe plajă. A trecut și la alte presupuneri:
-Sigur i-o promis nevastă-sa o noapte de neuitat și-amu omu s-o grăbit și îți dai seama că i-o dat tare, s-o cam jucat a’ meu cu vitezele, numa’ în limitare i-o dat!
Îmi pare tare rău că nu am mai avut baterie la telefon să îl înregistrez că m-a amuzat mai bine ca orice!

Acum dacă mă gândesc mai bine nu-i chiar așa de greu drumul, se poate face de oricine are o condiție fizică cât de cât, măcar cât să îi permită să se urce fără ajutor în autobuz. Eu l-am făcut în șlapi, pe burta goală si cu 2 beri la bord.
Era lume care la ora aia mergea înspre plajă, le-am urat tuturor ‘Good luck’, în special la întoarcere.

Ajunși înapoi în sat, transpirați, flămânzi și însetați eu am zis să stăm la o terasă unde am văzut eu că arăta fain mâncarea dar lui Isti nu i-a convenit: ‘Aci vrei, la prima?’ No, hai să mai căutăm. Nici următoarea n-a fost bună: ‘Du-mă aci, unde-i cel mai scump, în p…a mea!’, până când am renunțat total la ideea de a mai sta la vreo terasă și am vrut acasă prima dată să fac și eu un duș (mai ales că nimeni nu arăta ca noi, toți erau înțoliți și parfumați) și-apoi mai vedem noi.

Pe drum-cu cine ne întâlnim? Omu’!!! Românul nostru era vesel și fresh, nici n-ai fi zis că acum 3 ore aproape că își dădea ultima suflare pe muntele de la Milos Beach. Am aflat de la el că și-a revenit singur până la urmă, ambulanțierii neavând nici măcar de gând să urce până acolo, ori îl așteptau jos în sat, ori jos pe plajă să îl ducă cu barca, ori trimiteau pompierii după el. Am mai aflat și că nu bea alcool deloc, deci dozele goale din plasă ori erau ale nevesti-sii ori erau ale vreunui bizon căruia i-a fost prea lene să le care până la prima pubelă și le-a lăsat la mijlocul drumului. Ne-a mulțumit mult pentru ajutor (ce ajutor, că în afară de juma’ de litru de apă, un Doamne-ajută și o urare de însănătoșire grabnică nu i-am făcut nimic) și și-a pus mâna pe inimă când a auzit că suntem din Cluj. I-am sugerat să ia barca data viitoare când mai are de gând să stea la plajă la Milos, dar el încheiase orice legătură cu plaja asta și era hotărât ca a doua zi să stea pe-aci, pe plajă la ‘general population’, unde ajungi și dacă ai 100 de ani sau ești în cărucior cu rotile.

Întâlnirea asta iar l-a pornit pe Isti, de data asta fercit că omul era bine ‘Ioi, tu, ce mă bucur că n-o murit!’ dar îngrijorat că dacă, Doamne ferește, ți se întâmplă ceva nasol într-un loc greu accesibil ‘Te lasă ăștia să mori, ca pe-un câine’.

Cine să mai iasă la terasă după ce am ajuns acasă? Am trecut pe la supermarketul de vis-a-vis, ne-am aprovizionat cu tzatziki, măsline, o coservă de carne, un salam, un suc și-o apă, am constatat că e 50 de eurocenți un ou și am încheiat ziua devreme, pe la 9 jumate eram deja în pat cu aerul condiționat setat pe 20 de grade și înveliți bine cu o plapumă.

Înainte de a adormi, Isti iar și-a amintit de om:
-Îți dai seama, tu, că i s-o aprins un bec roșu în bord la ăla!!! Oare cât de tare i-o fi dat? Da’ ce bine că n-o murit, tu! Chiar îs fericit, să știi!