Loading

Please wait
Top

Prima dată despre cum am ajuns.

Am plecat din Lefkada pe la 9 jumate, destul de târziu, dar aveam inspirație pentru ultima poveste și nu am vrut să o pierd pe traseu. Când mi-am ridicat eu ochii din telefon Isti era spălat, împachetat, îmbrăcat, cu cizmele în picioare și cu jumate de bagaje încărcate pe motor. Mi-a zis să accelerez și m-am conformat.
Aveam de parcurs același drum pe care și venisem, înspre Ioannina, peste podul de care v-am zis, metalic și alunecos ca patinoarul la început de program și prin tunelul pe sub mare, care e pe bani.
La coadă la cușculiile de încasare Isti zice: ‘Eu mă pun lângă motoriștii ăștia’. Era un tip și o tipă, fiecare pe motorul lui. Foarte cool! Ne dăm mai aproape, ne salutăm, de unde sunteți, alea, alea, vrem să facem o poză cu voi, tipii opresc după gherete și începem o conversație. As it turns out ăștia sunt niște oameni din Germania care călătoresc prin toată lumea pe motoarele alea, aveau fiecare pe cutia de bagaje de sus o hartă a lumii pe care trasaseră cu roșu ca un track, adică pe unde au umblat ei, și nu le mai rămăseseră multe de văzut în lumea asta. Și încă harta aia era veche de 5 ani, între timp s-au mai adunat niște drumuri! Erau tineri, mai tineri ca mine cred.
Ne-au povestit de România, că au fost și la noi și le-a plăcut maxim, în special oamenii care sunt foarte ospitalieri și peisajele și Transalpina și Transfăgărășan, normal, și le părea rău că nu le-a intrat în timp și Delta. Grecia nu prea era pe gustul lor, li s-a părut prea turistică și prea aveau senzația că lumea îi tratează ca pe un portofel și-atât. Ce mai încoace și încolo, oameni pe gustul nostru, clar! E incredibil ce cantitate mare de informații poți să schimbi cu un om complet necunoscut în 15 minute! No, și ei mergeau la Meteora și brusc ne-am schimbat și noi destinația, că i-am întrebat dacă putem să mergem împreună și ei au fost de acord. Ei stăteau cu cortul la camping, noi nu avem cort la noi, dar ne vedem seara la o tavernă să povestim. Să povestim însemnând de fapt noi să îi asaltam cu milioane de întrebări și ei să povestească în timp ce noi îi ascultăm cu gura căscată, cei mai câștigați fiind, evident, noi

Plecăm. Fiecare în ritmul lui, că ei opresc mai des pentru poze și filmări pentru pagina lor de facebook și canalul de youtube iar noi pierdem vremea pe la terase, de sete și de foame.
După ce plecăm Isti se prinde:
-Tu, eu pe ăștia îi știu! Mare lucru dacă nu deja îi urmăresc pe youtube! Cred că am încercat într-o dimineață să ți-i arăt și ție dar nu ți-a plăcut că vorbesc în germană.
Se pare că toți ăștia care călătoresc prin lume au o anumită formă de a îi anunța și pe alții că ei călătoresc, nu o fac așa, degeaba, doar pentru ei. Unii au bloguri, alții au pagini de facebook ca și #onherbike sau #timetoride și canale de youtube cu aceleași nume, fiecare în funcție de talentul pe care îl are, la scris, la făcut poze, la filmat. Sunt 3 băieți români care s-au dus chiar într-o expediție în Siberia cu un Aro din ăla vechi și au pe youtube un fel de serial despre asta. Acum aceiași băieți sunt în America de Sud, tot cu un Aro și pot fi urmăriți pe pagina lor de facebook, Moosafir se numește.
Așa și eu. Doar nu-i ca și cum acuma am plecat prima dată în viața mea mai departe de Someșeni, dar până acum nici prin cap nu mi-a trecut să scriu cum a fost în vacanță. În afară de numele pacienților în agenda de programări, câte o rețetă de antibiotic pe la cabinet și o semnătură la bancă nu am scris nimic și despre nimic de 12 ani, de la licență. Încă Tudor voia să mă facă să renunț la agendă că nu mai îi la modă, cică, dar eu cu totul nu sunt la nici o modă, deci nu renunț la agendă, clar!
Dar nu știu cum e, pe motor e altfel, de la vântul care îți șuieră în cască, de la faptul că omul drag îți e foarte aproape sau nu știu de la ce anume, în general capul ți-e gol. Nu te mai gândesti nici la factura de gaz, nici la ziua de mâine, nici dacă mâțele au de mâncare, la nimic. Și atunci îți apar idei, cumva cred că e ca un drog.

Mai mergem ce mergem și găsim un izvor, făcut fain, cu piatră, acoperiș tot din piatră, umbră, apă, răcoare. Sub ăsta se odihnea un băiat ca un băț de chibrit și de înalt și de slab având alături o bicicletă încărcată cu cort, bucătărie, tablete, telefoane, GPS-uri, căști și absolut tot-tot ce are nevoie un om într-o călătorie lungă. Băiatul venise pe țoagla aia tocmai din Italia, plecase de-acasă de 22 de zile și făcuse 1800 de kilometri, i-am și zis că e aproape mai rapid decât noi, la 80-100 de km cât a zis el că face pe zi. Era foarte mândru, a zis că, da, acuma poate să zică fără rușine câți kilometri are parcurși în vacanța asta, dar la început…era nasol de zis…când încă nu făcuse nici 10. Ziua lui începea la 10 dimineața și se încheia la 9 seara, întindea cortul pe oriunde îl prindea întunericul și somnul: în munți, pe marginea drumului, în sate, pe la oameni prin curți și adormea ca mort, nu conta ce gălăgie se aude sau dacă îi chiorăie mațele de foame. Era și el, ca și noi, entuziasmat de oamenii din Albania, într-o seară exact când se pregătea să tragă cortul lângă școala dintr-un sat cineva a venit la el ‘Nu, nu, nu aici!!! Hai la mine acasă, pat, mâncare, duș, nu trebuie să plătești nimic!’ Și l-a găzduit omul și nici nu i-a furat nimic. Și băiatul ăsta fusese în România, făcuse autostopul de la Iași la Sofia. Băiatul primește 5 stele de la noi, la 22 de ani câți are el să te pornești tu singur cu o biță prin lume nu-i lucru simplu, îți trebuie și o doză de curaj, una de nebunie și un set mare de știți-voi-ce. Isti s-a mirat tare când a aflat câți ani are băiatul dar el nu s-a supărat, a zis că acuma arată bătrân de la drum și oboseală. Eu am zis că o să aibă ce povesti la bătrânețe și el a zis că da, o să fie un bunic obosit, dar cu povești multe. Și el își scria pe facebook povestea din același principiu ca și noi, mai mult ca să nu uite pe unde a umblat, doar nu pentru vreun premiu Nobel în literatură. Îi urăm succes în continuare, să ‘be safe’, îl mai lăudăm încă o dată pentru curaj și determinare și plecăm mai departe, spre Meteora.

Ce am făcut la Meteora

Păi și asta-i simplu. Ne-am cazat și ne-am dus la magazin să ne luăm niște beri. Acolo o tanti de cel puțin 105 ani, șontoroagă de-un picior ne-a luat 2 euro pe bere chiar dacă pe ea scria că-i 80 de cenți și nici nu ne-a lăsat să plătim cu cardul. Șocați de preț, nu ne-am mai luat și o plasă de 1 euro pentru pentru ele și, așa, cu berile reci ca gheața în brațe, ne întâlnim pe drum cu alți 2 români, din Târgu Mureș. El 58 de ani, ea 54, cu copii mari așezați pe la casele lor deja care, ce să facă și ei, doar nu s-or plictisi pe-acasă la știrile de la ora 5, mai bine se dădeau cu scuterul prin Europa. Iar povești, de unde veniți, unde mergeți, ce-ați văzut, cum vi s-a părut, the usuals. Ei se pregăteau să meargă la mănăstirile de sus de pe munte, ceea ce e și toată marea scofală de văzut în zonă, că în rest n-ai ce.
‘No,voi nu mereți?’
‘Nu merem niciunde că-i prea cald, merem mai bine să ne împrietenim cu berile astea și-apoi mai vedem noi’ ‘No, bine, serus. Ne mai vedem!’
La cazare un tip stătea singur la masă pe terasă și Isti l-a salutat în română că oricum era așa de plin de români peste tot, încă de la o terasă de pe drum unde doar românește se auzea pe la mese încât la baie când mi-a bătut cineva la ușă am răspuns ‘ocupat’, n-avea rost să mă complic cu altceva.
Tipul normal că era român și, cum stătea la singura masă cu umbră de pe terasă, ne-am pus cu el. Începem să povestim. Era din Constanța, sătul de plajă și mare și soare și slip, venise cu familia compusă din el, nevastă și 2 fete faine și educate bine (atât de bine încât nu sunt chiar sigură-sigură dar mi se pare că una dintre ele mi-a zis săru’mâna, wtf?!!!) și vizita orașe, chestii mai interesante sau ce îi mai zicea lumea că merită văzut. L-am combinat să meargă în Albania, dar nu la Durres unde am fost noi, ci la Sarande, unde fusese cuplul din Mureș și au zis că-i fain tare.
Între timp s-a trezit și soția, cam ca mine ieri în Lefkada, că una vorbea la telefon de 2 ore și o plasă de țânțari se tot bătea de tocul geamului, evenimente care îi stricaseră tot somnul. Și-a revenit repede, din fericire, și bine a făcut că-i o femeie tare amuzantă. Am povestit acolo cu ei despre de toate, care pe unde lucrează, povești și pățanii amuzante de prin vacanțe și de la locul de muncă, cheltuieli și costuri, cum era mamaie să dea colțu’ fix pe tura mea, tot soiul de povești faine și de râs.
Pe la lăsarea serii au trecut și mureșenii cu scuterul pe stradă și le-am făcut semn să vină și ei la noi. Au venit, am mărit gașca, am continuat cu poveștile la nenumărate beri-unii și la niște sticle de vin-alții (am rămas doar la lichidele astea chiar dacă Dan din Mureș avea la el o sticlă de jumate de palincă cu care se jura că bagă sub masă un sat întreg) ne-am cățărat toți pe motor să ne tragem in chip și a rămas că noi Meteora o să o vedem doar pe net, în pozele facute de alții, după mine fiind mai importantă conversația cu oameni faini decât orice mânăstire.

Cu nemții nu ne-am mai întâlnit, nu ni s-a potrivit programul, ei mergeau pe munte să facă poze la apus, noi, cum să zic, șoferul nu mai era în stare să conducă decât, eventual, conversația de la masă, dar toate se întâmplă cu un motiv. Poate că am ajuns la Meteora nu că să o vedem, nici ca să vorbim cu nemții, ci ca să îi cunoaștem pe oamenii ăștia cu care ne-am potrivit chiar la fix și cu care după jumate de oră deja parcă îi știam de-o viață.
Și nici nu-i chiar așa de mare stres că nu ne-a ieșit cu nemții, după cum au zis ei,
‘No worries, travelers always meet twice’, ăsta fiind cel mai fain lucru pe care l-am auzit eu în ultimii 6 ani, de când mi-a zis Isti prima dată ‘Te iubesc’.

4

SCRIE UN COMENTARIU